Acceleratia, viteza maxima,comportamentul pe pista, capacitatea de franare sunt doar cateva din atuu-rile importante pe care proiectantii masinilor de curse cauta sa le puna la dispozitia pilotilor in atingerea scopului suprem – locul I pe podium.

Ken Tyrell (Robert Kenneth Tyrell, 03 Mai 1924 – 25 August 2001) este considerat si acum ca unul din cei mai experimentati manageri, Tyrell Team (Tyrell Racing Organisation) fiind printre principalii animatori ai etapelor de Formula 1 din anii ’70, obtinand chiar titlul la constructori in 1971. Jackie Stewart, Jody Scheckter (singurul campion mondial F 1 din Africa de Sud), Patrick Depailler, Jean Alesi, Francois Cevert, Ronnie Peterson sunt doar cativa dintre pilotii care s-au remarcat la volanul monoposturilor team-ului Tyrell, permanenta dorinta de a imbunatati performantele impulsionandu-l pe Ken Tyrell si inginerii sai – Dereck Gardner, Mike Gascoyne, Harvey Postlethwaite (fost la Hesketh F 1) – sa imagineze solutii tehnice oarecum neconventionale fata de ceilalti competitori.

Proiectantii monoposturilor trebuiau sa aleaga diferite solutii tehnice pentru a realiza un compromis intre obtinerea unei viteze mari pe aliniamente si o tinuta de drum optima la franare si in accelerare, unii dintre ei adoptand un ampatament fata mai mare – tinuta de drum mai buna, altii au micsorat ampatamentul fata in favoarea unui coeficient aerodinamic mai bun si implicit o viteza mai mare. Tyrell si Gardner au ales o varianta care trebuia sa imbine cele doua avantaje, numele ei: Project 34, prezentat in 1975 sub „semnatura” originala a lui Derek Gardner – masina avea 6 roti din care 4 directoare pe puntea fata. Initial Gardner a dorit ca monopostul cu sase roti sa fie o masina total noua dar prins sub presiunea timpului a facut un compromis – a pastrat partea din spatele roll-bar-ului de la vechiul monopost Tyrell 007 si a adaugat un tren de directie format din 4 roti.

Intrebarea pe care au pus-o jurnalistii de atunci a fost: de ce  4 roti in fata si care sunt avantajele ??

Ampatamentul mai redus cu 8 mm fata de vechea masina Tyrell 007, rotile fata de 13’’ inlocuite cu unele de 10’’ incluse intr- un semicarenaj, acestea au fost solutiile care trebuiau sa aduca un castig teoretic de 12% la coeficientul aerodinamic, rotile fata cu patru suprafete de contact trebuind sa contribuie si la marirea suprafetei de franare, cresterea aderentei fata si reducerea comportamentului supravirator al vechiului monopost.

Numele initial Project 34 a fost inlocuit cu Tyrell 008 si a fost inscris astfel in campionatul mondial din 1976,  francezul Patrick Depailler devenind un adevarat pilot de teste deoarece la noua masina au aparut probleme, cele mai dese fiind supraincalzirea discurilor de frana si unele defectiuni la puntea fata. Discurile de frana aveau racirea mai dificila – diametru mai mic, acoperire partiala cu carenajul fata, flux de aer redus din cauza primei perechi de roti, manevrabilitatea generala a masinii a pus de multe ori probleme pilotului si mecanicilor datorita complexitatii constructive – patru roti in loc de doua, timpi mai mari la standuri pentru inlocuirea celor trei perechi de roti, o oarecare dependenta de producatorii de pneuri de 10” pentru a asigura cantitatile si calitatea necesara unui intreg campionat. Probleme, probleme … care au impiedicat pilotii team-ului Tyrell sa obtina rezultatele pe care si le doreau, pozitiile modeste in curse si clasamente au plasat echipa si pilotii pe locuri din ce in ce mai slabe si au dus inevitabil, la un esec al solutiei „sase roti in Formula 1”.

Project 34 (Tyrell 008) a fost o realizare inginereasca interesanta care a dovedit ca Formula 1 este un adevarat stand  de experimentare si testare, multe din ideile si solutiile tehnice inovatoare care s-au dovedit viabile fiind aplicate  cu succes in industria auto.

Gheorghe Eliad

APSR / AIPS